Dincolo de complex…

Doamne, nu iau numele Tău în deşert, dar numai ale tale pot fi operele de artă ce se aştern tacit dinaintea mea. Azi noapte a nins groaznic de mult. Peisajul mirific ce se arăta ochilor mei dincolo de geam mă lăsa fără cuvinte. Aţi zice, din punct de vedere lumesc, că sunt uşor de uimit, de surprins, dar voi… tu, ca şi restu, nu vezi dincolo de complex. Pentru că dincolo de complex se află lucrurile simple, acele lucruri care alcătuiesc un întreg, acel întreg pe care tu n-ai să-l înţelegi niciodată.

Azi, un alt astăzi din toate câte au fost, merg pe drumul care duce către parc. Un drum urban cu blocuri pe stânga şi copaci pe dreapta, apoi o şosea şi case tot pe dreapta. Dinaintea mea drumul pare uşor rustic, pomii cândva dezgoliţi, într-o toamnă târzie, acum poartă cremă fină de lapte cu sclipiri de bomboane decorative argintii. Dansează ca nebunele în bătaia soarelui, se joacă graţios cu privirea ta. Acea privire care ar vrea să vadă tot, să filmeze tot şi care de frustrare că nu poate, îşi întoarce cadrul de la jocul lor.

În acest astăzi mă îndrept din nou către parc. Acelaşi parc. Alt el. Încă un el. Au mai fost şi alţii care însemnau cândva un el. Acel el. Până acum toţi au fost distincţi şi totuşi la fel. Vreau să-l văd, cum vroiam să-i văd şi pe restu. Şi el vrea să mă vadă. Ştiu că vrea să mă vadă cum vrea să le vadă şi pe restu. Dar nu la fel ca mine. Nu cum vroiam eu să-i văd pe restu. Ochii mei caută ochii lor, ca pentru un anumit tip de confirmare intrinsecă, reală sau nu. Aşa vreau să-l văd, căutând aceeaşi confirmare-n ochii mei.

M-am întors acasă. Am trântit uşa de la cameră şi m-am proptit gânditoare în geam, lăsându-mi gândul să traveseze cerul, universul şi alte spaţii boeme…

A fost odată ca niciodată, o poveste frumoasă şi uitată, acum prin imaginaţie reînviată, reinventată, au fost ca în fiecare poveste firească, un băiat şi o fată într-o lume cândva frumoasă.

Mijlocul primăverii…În depărtare se zăreşte o casă în stil bavarian. Toată natură e verde, soarele zâmbeşte cu căldură, în vale se aude cum susură un râu, iar privighetoarea cântă într-un cor de vrăbii.

Nu demult trecuse poştaşul şi lăsase corespondenţă nouă la casa bavariană. În calmitatea primăverii, se aud paşi, venind pe potecă, se opresc la cutia poştală aflată chiar lângă poartă, iar tânăra care îi ghida, îmbrăcată într-o rochie roz pastel cu corset şi poale conice de mătase până peste vârful pantofiorilor gri da de veste :

–         Mama, er hat, er hat geschrieben…horst du mich ?

–         Oh Eva…ich bin frohe fur dich…aber…

–         Aber ?

–         Aber..nu te entuziasma aşa de mult, aşteaptă să se întoarcă, bitte schon.

Dar nu, Eva, ca în toate cazurile nu îşi ascultă mama, ea era fericită pentru că lumea ei era destul de închisă iubirii, în general, iar pentru ea iubirea era ca un fel de Godot a lui Samuel Beckett, ştia că există, chiar dacă n-o întâlnise. Nu se mai aştepta la încă un bilet, cu toate că şi ea îi răspunsese în câteva rânduri.

,, Ich Liebe dich Eva,

Ich muss komm un sehe dich, weil mein Selle ist wer du bist.

Mit Liebe, Rolland Schmitt”

Cu fiecare bilet venit din partea lui, speranţele ei creşteau, şi cum să nu crească dacă tot ce şi-a dorit ea vreodată a fost iubire, iar acum părea să fie rândul ei. O tânără drăguţă, de 22 de ani, slăbuţă, îndrăgostită de un viitor avocat căruia îi plăcea să poarte un sacou de general primit de la unchiul său care se pensionase. Şi cum să nu îi placă, îi stătea atât de bine. Îi dădea acea clasă pe care o avea când purta costum la universitate şi pe care a avut-o dintotdeauna şi în privire  în momentul în care arăta că ştie lucruri pe care alţii nu le dovedeau.

Ea…studentă la arte. Picta frumos şi cânta la pian. Avea o inocenţă ieşită din comun în privire. Se îmbraca simplu şi cu gust, zâmbea mult, vorbea cu folos şi interacţiona doar cu anumite persoane. Rolland plecase la studii acum un an, dar fascinaţia sa pentru el începuse de iarna trecută când el venise acasă de sărbători şi au dansat împreună un tango în care el a pus tot sufletul gândind la alta iar ea, toată pasiunea, trăind clipă. Aveau prieteni comuni, se cunoşteau dinainte. Ea venise la mica reuniune cu o prietenă mai veche, Paola. Şi-a interzis să îşi facă speranţe cu el, ştia că pleacă şi simţea că e prea sus pentru ea, că iubirea lor ar fi doar o joacă şi ea nu asta ar vrea, dar nici căsătorie, vrea doar o relaţie care să dureze, chiar mai mult, o iubire pe care să n-o uite. Bineînţeles că pentru el a fost o întâmplare ca oricare alta, a plecat înapoi la studii şi gata. Ea s-ar fi mulţumit să-l vadă din când în când, atunci când mai venea pe acasă şi atât.

Mereu s-a mulţumit cu lucruri mărunte pentru că ştia că fericirea se clădeşte din bucăţi şi mai ştia că pe lumea asta sunt două tipuri de fericire, însă pentru că era om şi spiritualitatea era prea mult pentru simplitatea firii ei, visa la fericirea lumească ce pentru ea însemna împlinirea prin iubire. O iubire de-o viaţă, asta visa în adâncul sufletului. O diferenţă foarte mare între ce-şi dorea şi ce visa. Cum să aducă la suprafaţă aşa un vis, într-o lume în care pentru mulţi orbi nici măcar Dumnezeu nu există. Cu atât mai puţin iubirea care într-un fel sau altul înseamnă Dumnezeu şi vine tot de la El.

Cu toate speranţele şi visele şi toate secvenţele de iubire făcute un ghem imens şi ţinute într-un coş în inimă, a sosit şi ziua când Rolland s-a întors. Prima scrisoare o primise în primăvară, iar acum bătea septembrie la uşă.

Paolei i se părea ciudată povestea, dar orice i-ar fi spus Evei, era prea îngândurată, prea în lumea ei, acea lume care păstrase într-un colţ de suflet speranţa că Rolland simte ceva pentru ea, şi iată că nu se înşelase, confirmarea venind prin acele bilete.

Da, Rolland s-a întors şi culmea, Eva pleca de acasă. S-au întâlnit pe drumul care ducea către casa ei şi chiar mai departe către prefectura satului, bibliotecă, biserică şi casa unui amic de-al lui, Rudolf. L-a zărit de la o distanţă destul de mare, înainte ca el s-o observe. Ochii şi sufletul şi toată mimica feţei i s-a acoperit de fericire. A lăsat coşul cu struguri pe care îl ducea Paolei din via proaspăt culeasă şi a luat-o la fugă spre el, sărindu-i în braţe. L-a strâns puternic şi i-a spus cât de dor îi era de el, şi că n-a uitat nici o clipă dansul lor din acea seară.

Cu tot entuziastmul ei, Rolland n-a răspuns la fel. Toate sentimentele ei au fost făcute, din ghem, praf sau fire deşirate şi haotice care nu se puteau aşeza uşor la loc.

–         Eva…spuse Rolland mirat, desprinzându-i braţele din jurul gâtului său.

Ochii săi îndrăgostiţi sclipeau, ai lui nu.

–         Da Rolland, te-am văzut de departe şi am alergat să te surprind, dacă-ai ştii, nu mă aşteptam să mă iubeşti, nici mama nici Paola nu credeau, dar eu…

–         Eva, pentru numele lui Einstein, te calmezi ? ce tot spui ?

Când i-a citit seriozitatea, ochii săi şi-au retras sclipirile fericite, iar braţele i-au căzut uşor pe lângă corp, a resemnare.

–         Rolland, glumeşti nu ? Toată iubirea şi toate vorbele tale, fiecare cuvânt a fost o speranţă în plus şi acum eşti mai frivol decât un rus în aparenţă…

–         Eva, nu ştiu ce tot spui, dar cred că ai nevoie de odihnă…

Spunând asta, s-a îndepărtat şi mai mult de ea, s-a uitat lung înapoi de câteva ori şi s-a făcut nevăzut în zare. Ea a rămas cu ochii în lacrimi căzută în genunchi  pe drumul plin de praf. După un minut s-a ridicat. S-a deplasat cu o lentoare ieşită din comun şi s-a dus să-şi ia coşul cu struguri pe lângă care trecuse şi el, fără să-l observe, la fel cum părea să n-o mai observe nici pe ea, asta dacă a observat-o vreodată. Cu o clipă sau două mai rapidă s-a îndreptat în continuare spre casa Paolei. Şi-a camuflat sentimentele fără rost, a lăsat strugurii şi a vrut să plece.

–         Eva, să nu-ţi închipui că nu mi-am dat seama. Tu nu eşti bine, spune-mi de ce ?

–         Toate la timpul lor Paola. Îi stătea nodul în gât dar îl înghiţise

–         Fericirea pălită din ochii tăi spune că timpul să vorbeşti e acum,

–         Paola, lasă lucrurile aşa, voi fi bine şi voi vorbi cu tine mâine, te rog înţelege-mă.Tonul grav îi ascundea vocea tremurândă.

–         Ai mai primit veşti de la Rolland, contină Paola după o scurtă tăcere.

Eva avea coşul gol în braţe. La pronunţarea numelui visate-i iubiri, n-a mai răbdat, nu era chiar atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit. A aruncat coşul pe jos, şi asemenea unei copile, a bufnito plânsul şi a luat-o la goană către casa ei, aproape răsturnând o bătrână ce purta o carafă de apă pe creştet. S-a închis în camera sa şi a plâns udând straşnic perina, dar nu pentru Rolland sau lipsa lui de iubire ci pentru naivitatea ei care nu era tot una cu prostia. Naivitatea e singurul sentiment care mai speră că lumea poate fi şi bună. A plâns pentru fiecare cuvânt pe care l-a transformat în vis şi pentru fiecare vis în care a crezut că poate deveni realitate. După nici cinci minute de la lepădarea sa între perini, ca şi cum s-ar fi lepădat de toată tăria ei, dându-şi voie să plângă, Paola îi bătea în usă, dar nu i-a răspuns nici nu i-a deschis. După jumătate de oră s-a oprit din plâns. Paola nu înceta să bată şi să-i vorbească.

–         Eva,  îţi aud suspinul şi lacrimile şi durerea, te rog deschide-mi, lasă-mă să plâng cu tine dacă asta simţi.

Nici un răspuns.

–         Deschide Eva, bitte..Ja ? Nu da cu pietre în tine, nu te condamna singură. Îl cunosc, nu ţi-ar face asta, trebuie să existe un motiv.

Tăcere din nou, apoi se aude vocea plansă a Evei.

–         Singurul motiv pentru asta, e prostia mea de a crede că într-adevăr cineva mă poate iubi.

–         Nu vorbi aşa, hai deschide-mi, mein liebling…lasă-mă să te văd.

–         Pleacă Paola, te rog pleacă, lasă-mă…te caut eu.

–         Nu plec de aici Eva, deschide-mi, nu te las aşa, ai luat-o razna. Se enervă puţin şi lovi cu palma în uşă de două ori.

Tăcere.

Paola s-a lăsat în jos cu spatele lipit de uşa camerei Evei şi oftă adânc, mai puţin şi-i venea să plângă văzând prin ce trece Eva, pentru că ştia ce înseamnă să iubeşti.

Tăcerea n-a durat nici zece minute. În camera sa, Eva se ridicase în capul oaselor. Şi-a şters lacrimile. În lumina răsfrântă a soarelui ce apunea dincolo de jaluzelele din lemn, s-a aşezat la pian. Trase aer adânc în piept. Simţea că oxigenul îi circula greoi prin corp, asemenea  mierii ce alunecă prin fiecare lăcaş al fagurelui. Îşi pregăti degetele şi le ordona pe claviatura pianului în formă de fur Elise a lui Bethoven, şi de Fluturaş nu mai ai aripioare/ Domnul conte ţi le-a retezat…un cântec copilăresc drag ei. O maturitate îmbinată cu acea copilărie pe care toţi o trăim. Două melodii care defineau exact graniţa la care se afla Eva acum. Cea dintre copilărie şi maturitate emoţională.

Stătea dreaptă, aproape solemnă, cu ochii închişi, lăsând degetele să fredoneze cântecele pe pian. Din ochii ei curgeau lacrimi sărate şi reci. O durea cumplit. De ce ţi-e teamă nu scapi, îşi spunea în sinea ei. Acum ştie că dacă nu a iubit vreodată până la 22 de ani, a fost din teamă de a nu fi rănită. Teama o face destul de neîndemânatică din punctul altora de vedere. Nici nu ştie ce anume i-a dat curajul să o facă acum. Poate distanţa. Poate că n-a avut ocazia să facă gesturi greşite sau poate faptul că a avut mai mult timp la dispoziţie să gândească ceea ce scrie, astfel încât să nu pară prea visătoare şi prea plină de speranţe sau prea dornică de iubirea lui. Paria că el n-ar fi înţeles că visa la acea iubire frumoasă, unică, fără interese carnale, genul acela de iubire în care nimeni nu mai crede. Atunci ce ? ea era un nimeni, se întrebă. Se consolă singură cu răspunsul că nu, că va fi bine, că era cineva doar pentru că îşi punea probleme existenţiale şi că va învăţa şi ea să iubească altfel cândva, chiar dacă nu-i prea plăcea acest gând. Ştia că nu mai exista iubire fără interese fizice, cel puţin la început şi asta o durea enorm. Că va ajunge să fie privită ca un obiect bun de uz  şi că abia apoi după ce a trecut de etapa ,, bun de uz” abia atunci apăreau poate şi sentimentele.

Toate astea o făceau să sufere şi suferinţa ei se arăta cântând tot mai apăsat pe pian şi tot mai cu furie. Cu faţa-i lac de lacrimi, cu ochii închişi care vedeau proiectate pe pleoapele închise toate motivele durerii ei şi toate motivele trecerii ei de la fetiţa la femeie, care-i pulsau în vene.

Linişte. S-a oprit brusc. Şi ea din cântat şi spaima Paolei din pricina felului în care cânta. S-a privit în oglindă şi s-a văzut altfel. A văzut o altă Eva, mai puternică decât cea de acum o oră. Şi-a şters încă odată lacrimile. Şi-a prins părul coadă într-o parte. Vocea Paolei de dincolo de uşă strigase încet şi sfios…Eva ! Ea mai făcuse un ultim aranjament la perinile de pe pat şi la covertură. S-a dus la uşă şi a tras zăvorul. La auzirea zgomotului, Paola s-a ridicat  repede, scuturându-se de praf. Uşa se întredeschise puţin. Eva s-a aşezat pe marginea patului. Îşi mângâia vârful părului, prins coada.

–         Eva, eşti bine ? îndrăzni Paola.

Eva n-a răspuns. Paola s-a aşezat pe pat în faţa ei. Eva n-a reacţionat nicicum. Paola s-a  mai apropiat puţin, apoi a luat-o puternic în braţe. Pentru o clipă, Eva a strâns-o la fel în braţe, însă simţind că-i dau lacrimile din nou, nu şi-a mai permis să le verse, aşa că a ieşit din întregul format de îmbrăţişarea lor.

–         Eva, nu plec de la tine până nu-mi spui că eşti bine, până nu văd asta.

Vocea ei suna de parcă şi-a adunat to restul de putere ca să vorbească. Într-un final a spus.

–         Am dreptul să fac ce simt, oriunde m-ar duce asta. Nu sufăr de boli. Deci sunt bine. Asta înseamnă că poţi să mergi acasă liniştită.

Nu i-a convenit răspunsul. Ştia că nu e bine. Cea care vorbea era o cu totul altă Eva. Nu ştia dacă să-i pară bine sau rău că această Eva părea mai puternică. Oricum, era convinsă că lucrurile se vor aşeza singure. În seara aceea, după plecarea Paolei, Eva s-a culcat. Mamei sale i s-a părut ciudat, dar n-a dat importanţă. Când s-a culcat devreme şi s-a trezit târziu i s-a părut şi mai ciudat. Urma să vorbească cu ea despre asta. Pentru Eva acea noapte a fost cea mai urâtă din viaţa ei.

*

Ziua următoare Paola s-a întâlnit întâmplător, cu Rolland la bibliotecă.

–         Paola, salut, ce mai faci ?

–         Rolland…bine, mulţumesc spuse surprinsă, când te-ai întors ?

–         Acum două seri, toate bune pe aici ? n-am apucat să aflu ce mai e nou.

–         Da, bune, nimic nou, cam toate cum le-ai lăsat. Tu ? ce noutăţi aduci?

–         Ehee…poate că ne strângem mai mulţi şi stăm la poveşti, auzi…ce are prietena ta, Eva ?

–         De ce ?

–         M-am întâlnit cu ea ieri, părea foarte….buimacă, m-a luat în braţe şi mi-a zis lucruri fără noimă. Eu mă duceam la Rudolf că şi el s-a întors.

–         I-ai povestit ?

–         Da, a râs.

Atunci Paola s-a lămurit. Între timp îşi lăsase cartea la bibliotecară.

–         Ce carte luaţi acum ?

–         Niciuna, mulţumesc.

–         Mă aştepţi şi pe mine… ?

–         Scuze, nu pot Rolland, o să trec deseară pe la voi, aflu eu dacă se strâng rândurile.

–         Ok  Pao, cius.

Paola nu-i mai răspunse. S-a dus direct acasă la Eva. Îi bătea puternic în poartă. Ea deschise brusc.

–         Da…

Paola intră repde.

–         Totul a fost aranjat.

–         Ce vorbeşti ?

–         Asta a fost.

–         Încetezi ?

–         Rudolf ţi-a trimis scrisori în numele lui Rolland.

–         Glumeşti ???

–         Nu. Gândeşte-te puţin, ţin minte că era tare distrat în seara aia, după ce ţi-a văzut privirea. Când te-ai întors la masă, după ce ai dansat cu Rolland.

–         Ce carte ai citit ?

–         Eva vorbesc serios.

–         Serios ? serioase păreau şi scrisorile. Cum crezi că mă simt…de ce ar face Rudolf una ca asta. N-am avut prea multe tangenţe cu el după ce….Şi se opri.

–         Exact. După ce aţi ieşit de atâtea ori şi n-ai vrut să-i cunoşti pe ai lui şi nici nu i-ai permis apropiere, măcar în limita normalului…său. Nici el n-a fost tocmai un luceafăr, probabil a crezut în tine la început apoi i s-a părut că îl joci. S-a simţit frustrat, pentru că aşa-s ei, imaturi, orgolioşi şi acum ţi-a făcut-o.

–         Avem 22 de ani…nu poate fi atât de….copil, ca să nu spun altceva.

–         ,, copilăria” asta camuflată cum spui tu, e în mare parte universul lumii în care trăim. Deci n-are limite.

–         Da..tu de unde ai aflat asta ?

–         M-am întâlnit cu Rolland l-a bibliotecă, mi-a zis…

–         Ce ?

–         De tine…că i-ai părut buimacă. N-a înţeles şi a zis că odată cu el  a venit şi Rudolf. La el mergea ieri, i-a spus şi lui şi a râs.

–         De la asta ai tras tu concluziile ?

–         Da.

–         Nu cred.

–         Dă-mi scrisorile.

–         Ce ? nu le mai am.

–         Sigur şi eu sunt cenuşăreasa. Dă-mi scrisorile şi hai la mine. O să-ţi dovedesc că Rudolf e în toată treaba asta.

S-au dus la  Paola. A comparat scrisul din bilete cu cele dintr-o felicitare pe care Rudolf  i-o dăduse mai demult de ziua ei şi literele erau identice. Eva s-a enervat cumplit.

– Bun şi ce rezolv cu asta, eu încă îl iubesc pe Rolland.

– Eu cred că Rudolf n-a crezut că tu o să cazi la faza asta, precis el a luat totul în glumă …ştii cum e el.

– Glumă…eu m-am îndrăgostit de Rolland, ceea ce nu mi se pare deloc amuzant.

– Ce facem ? Vorbim cu Rudolf ?

– Nu ştiu, nu mai ştiu nimic, lasă-mă până mâine.

– Astăzi  se strâng rândurile la local, ca astă iarnă, că s-a întors Rolland. Sigur va venii şi Rudolf.

– Mergi ?

– Nu era ceva sigur, i-am zis lui Rolland că dacă aud ceva vin.

– Eu nu pot să apar acolo.

– Nu ştiu, poate ar fi mai bine să vii şi tu. Poate o să îţi dai seama că nu îl placi pe Rolland. Tu practic îl placi pe Rudolf, după felul în care scrie corelat cu imaginea lui Rolland…sună complicat dar…

–   Da…ştiu, dar tu ştii cum văd eu lucrurile, ţi-am mai vorbit despre asta.

–   Ştiu, totuşi…

–   Lasă-mă să vorbesc azi cu mama. A simţit ceva şi poate dacă îi spun că ies nu mai deschide subiectul.

–   Sehr gutt.

Mai târziu în acea zi, Paola ştia sigur de reuniunea cu restul cunoscuţilor. A luat-o şi pe

Eva şi totuşi s-au dus. Eva nu se simţea în largul ei. Rolland cu Rudolf nu apăruseră încă, într-un moment de neatenţie al Paolei s-a întors acasă.

Muzica bună, prieteni, ceva gustări, băutură alcoolică şi nealcolica. Paola uitase de Eva.

Stătea la poveşti cu Alice, Gerhard, Christine şi Daniel.  Rudolf juca darts cu alt grup,

Rolland dansase cu alt grup, iar acum se îndrepta către grupul cu care povestea Paola. A

intrat şi el în spiritul glumelor, iar spre final se apropiase şi Rudolf.

–         Hei, haideţi şi voi la un darts.

–         Dacă zice-ai popice era altceva, spuse Rudolf

–         Ehee…bowling la drept, nu aici, răspunse Rolland.

–         Chiar că…

–         Voi ce faceţi ?

–         Stăm la o glumă.

–         Le-ai zis-o pe ultima ? spuse Rudolf cu zâmbetul pe buze.

–         Care ? întrebă Rolland.

–         Cum care ? Reacţia Evei, când te-a văzut.

Paola se încruntă.

–         Ei da…dar a fost mai mult ciudat decât comic.

–         E cam fraieră, cine ştie cu cine te-a confundat.

În acea clipă Paola n-a mai răbdat, noroc că Rolland s-a scuzat şi s-a dus să-şi mai ia ceva

de băut.

–         Cred că tu ar trebui să înţelegi mai bine reacţia Evei, îi spuse lui Rudolf pe un ton

aspru, de faţă cu restul, care priveau cu interes.

–         Eu ? întrebă rânjind.

–         Da, tu. Tu care te pricepi să scrii aşa frumos.

Roşii puţin, o privii preocupat şi luă o gură de vin din paharul pe care îl avea pe masă.

Distracţia a mai durat cam două ore. La plecare Paola s-a apropiat şi i-a spus:

–         Tu ai creat problema asta, tu s-o rezolvi.

Acestea fiind spuse, reuniunea s-a încheiat şi au plecat cu toţii acasă.

A doua zi Paola a reluat legătura cu Eva şi i-a confirmat că într-adevăr Rudolf a fost cel care  a făcut tot jocul.

– De ce ai plecat, întrebă Paola.

–  Nu m-am simţit comfortabil, chiar nu-mi doream să-l văd, să-i văd, nu eram pregătită.

–  Eva, trebuie să treci peste ce s-a întâmplat.

– Chiar m-am îndrăgostit Paola, nu ştii cum doare, spuse cu tristeţe.

Chiar ştiu cum doare, îşi spuse Paola în gând. După această scurtă întrevedere cele două fete şi-au luat rămas bun. Timpul a trecut şi lucrurile şi-au continuat cursul lor, acel curs în calea căruia nu poate sta omul cu toată ,, supremaţia” sa. Săptămâni mai târziu într-o zi caldă de aprilie, Eva stătea în vale, la malul râului cândva amintit. Apa cristalină şi aerul curat erau doctorii ideali pentru gândurile ei. O voce care se auzea din spate, o întrebă politicos ce mai face.  Ceva în sufletul ei a tresărit. S-a întors şi nu se înşela. Era chiar el, Rolland. Venise să îi vorbească ceea ce o bucură mult, dar o şi nedumerea.

–         Bine fac, mulţumesc, îi răspunse privind către el, apoi îşi mută privirea în jos, rupse un fir de iarbă şi se juca cu el, între două degete.

Se menţinu o pauză de câteva minute, apoi liniştea în care susurul raului calma orice stare de nervozitate a fost întreruptă de vorbele line ale lui Rolland.

–         Am aflat de Rudolf, îmi pare rău că ai suferit din cauza gestului sau.

Ea nu i-a răspuns nimic, el a continuat.

–         Ştiu că lucrurile nu pot fi schimbate şi că probabil el e încă inconştient de nemernicia sa.

A zâmbit fără ca el să vadă – dar cred că lucrurile pot fi îmbunătăţite – spunea el între timp. Făcu o pauză în care ea îl privi fără nici o reacţie,  apoi el reluă – mă gândeam că ar fi frumos să ieşim la o cafea cândva.

Eva arunca firul de iarbă în apă, iar seriozitatea i s-a instaurat pe chip ca o formă definită lent de un sculptor în finisarea lucrării sale. Sparse tăcerea :

–         Mi-e teamă să mai am încredere în vorbe, înţeleg că ce s-a întâmplat a fost din vina lui Rudolf şi nu din a ta, dar de unde ştiu că nu-i continui jocul sau că….el o întrerupse.

–         Citesc în ochii tăi că iubeşti, citesc teama şi curajul în acelaşi timp, citesc ce fel de om eşti, poate şi graţie meseriei pe care o voi practica. Dacă iubeşti, poţi citi sinceritatea mea, n-ai nevoie de dovezi, dar timpul ţi le va da.

Îi zâmbi în timp ce ea îl privea cu un soi de nedumerire şi tristeţe. O pupă pe obraz ca despărţire, iar ea tresării privindu-l cum pleacă. Noaptea care a urmat a fost plină de gânduri pentru amândoi. Totul avea să se clarifice curând în neştirea lor.

Două zile mai târziu,

Ora 18,  o ploaie torenţială dăduse buzna peste mica aşezare bavariană. Eva fugea dinspre casa Paolei către a sa. Ploua cu găleata, rochiţa neagră cu corset de catifea de pe ea era udă toată şi se lăsase puţin, iar pantofii şi-i luase în mână deoarece îi intra tocul în pământ. Cineva despre care nu ştia cine este din pricina ploii dense, fugea din direcţia opusă. Eva, grăbită, călcă într-o adâncitură mică şi se prăvălii la pământ scoţând un ţipăt scurt, apoi când încerca să plece din nou mai căzu odată pentru că rochia i se prinsese în nişte vreascuri. În faţa ei, Rolland se opri din alergătura către casă şi se coborâ să o ajute să se ridice. O prinse de mâini, ea îşi înălţă privirea către el  şi  s-au ridicat împreună de jos.

Într-un moment aparent tipic pentru iubire, i-a zâmbit plină de viaţă, pierdută-n ochii lui. El i-a trecut mâinile prin păr şi au stat o clipă frunte la frunte. Nu mai simţeau că plouă chiar dacă natura nu-şi oprise activitatea. S-au sărutat sub ochii miilor de stropi de ploaie, s-au îmbrăţişat şi au plecat ţinându-se de mână, la cafea,  prin ploaia primăvăratică, păşind pe pământul moale şi ud.

Poc. Am tresărit şi mă simţeam ca şi cum aş fi intrat dintr-o altă realitate înapoi în a mea. Când m-am întors am văzut că Jo ( pisicuţa mea ) se urcase din nou pe rafturile bibliotecii. De data asta a făcut-o. A spart o vază mică, veche. Ei da…sunt înapoi, şi încă mai caut acea confirmare şi acel el care să vadă dincolo de complex. Dar până atunci…mă duc după făraş.