Dragii mei scriitori,

Când mă gândesc cât de mulţi suntem, mi se opreşte pixul. Nu ştie ce să mai facă, dacă să mai pângărească o foaie sau să se aşeze pe vecie într-un toc doar al lui, la fel ca un vampir, frustrat că nu se poate hrăni cu transfuzii de idei, venite din suflet şi minte prin mâna care-l ţine, la fel ca odinioară.

Suntem mai mulţi decât ne putem imagina noi înşine. La fel ca un continent pierdut, suntem închişi în aureola noastră magică, şi nu ne putem vedea decât noi pe noi. Restul lumii se întreabă dacă mai existăm, dacă n-am dispărut sau dacă mai sunt cu putiinţă asemenea calităţi în ceva ce se numeşte ,,om’’.

Mi se rupe sufletul când mă gândesc câţi dintre noi trecem prin chinurile începutului. Dorinţa de publicare, dorinţa de a fi recunoscuţi, acceptaţi, evidenţiaţi, într-un mediu de care simţim că aparţinem într-un fel sau altul. Un mediu de care, deşi am încercat să ne desprindem, ceva ne cheamă mereu înapoi. Suntem parte din el, iar el e parte din noi. Noi care nu putem trăi fără scris, dar scrisul poate trăi fără noi, şi-aici pierdem.

Literatura nu ştie ce-nseamnă win-win-ul. Ea defineşte altfel lucrurile. Dacă omul citeşte pe cel ce scrie, scriitorul se simte motivat să continue să scrie, astfel e un fel de win-win. Noi scriem, ei citesc, noi scriem pentru că ei ne citesc.

N-a fost om prost, cel care a spus că adevărul doare. Aşa e. E atât de dureros să ştii că greşeşti, dar să nu-ţi dai seama unde. Să te simţi exclus din mediul tău, din antologii, din reviste, de la evenimente şi lecturi publice. Apoi vine o vreme când crezi că te vei calma dacă vei fi publicat măcar odată, începi să fii puţin mai bun, revistele te publică, şi tot ce simţi este că vrei mai mult, că poţi mai mult.

Of, dragii mei, gândurile astea despre mine, despre voi, despre noi, uneori mă omoară lent ca şi cum ai lăsa o ţigară să ardă fără s-o tragi în piept. Cu toţii ştim că nu scriem ca să ne îmbogăţim. Nu vrem să fim publicaţi ca să cucerim lumea. Prin tot ce facem, defapt ne căutăm, şi ne descoperim şi ne redescoperim pe noi înşine. Uneori nu vrem decât să ne arătăm lumii, aşa cum suntem. Alteori, vrem să-i facem să râdă, alteori vrem să-i facem să plângă şi în final, tot ce facem e să-i îmbogăţim pe ei, să le dăm lecţii despre vieţile noastre. Ale lor.

Partea tristă dragi colegi, e că cei mai tineri dintre noi, nu înţeleg cuvântul ,,tehnică’’ şi îl auzim mai des decât am vrea, enervant de des chiar. Ce tehnică? Mesaj, suflet, iubire, asta pun eu în scriitura mea, ar spune unii. Poate că da, prea multă tehnică strică dacă nu există mesaj, dar şi când o deprinzi şi se îmbină armonios cu talentul, nu mai ai ce spune. Şi-o deprinzi cu timp şi răbdare, continuând să scrii, chiar dacă pare că durează o eternitate.

În încheiere, sper că vorbele mele vă vor fi de folos. Nu contează, publicul nu va ştii niciodată de câte ori ne-au prins zorii scriind, ceea ce face diferenţa e că într-o zi toţi zorii care ne-au văzut cu foaia-n faţă şi cu pixu-n mâna, să conteze pentru fiecare-n parte-n micul său anturaj scriitoricesc.

Să nu-ţi vinzi niciodată sufletul ca să cucereşti lumea, ci vinde-ţi lumea ca să-ţi recuperezi sufletul.

                                                                                                 Cu drag şi empatie, Raluthewriter