Emanuel

Se  trezeste in fiecare dimineata si-si bea cafeaua in liniste in timp ce ea ii zambeste cu caldura. Ea…are o lumina zugravita pe chipul bland, cunoscator de viata. Ea e puternica, nu se pierde cu firea niciodata, nu e copilaroasa sau tematoare, nici nesigura. Ea si-a infruntat mereu viata cu demnitate si cu rabdare. Ea e femeie, iar cel mai important lucru pentru el, e ca ea e a lui. Tabloul sau viu cu par lung, piele fina, vulnerabila doar cand vrea, doar in mainile lui. Nu-I plac herminele, dar si-ar fi luat oricand o pisica.
Are totul, dar are tot ce-si doreste? Crede ca n-are totul, la fel ca oricine, n-are tot ce-si doreste pentru ca nu stie sa-si doreasca tot ce are, la fel ca oricine. Dar nu stie, la fel ca oricine ca ii trebuie un singur mare detaliu ca tabloul lui sa fie complet.
– Ring, ring
– Alo?
– Ce mai faci omule? Mai traiesti?
– Da, da…acasa, cu lucru.
– Mergem vineri seara la un concert?
– Ce concert?
– Nu stiu, ceva la casa de arte populare, cineva isi da examenul de toba si vor canta mai multe trupe, dintrastea stii tu…
– Aha, pai bine, la cat?
– 18:00 cred.
– Super.
– Asa ca-ntre barbati da? Fara fete.
– Fara, fara 🙂
– Bun, bun, vorbim, pa.
– Pa, pa.
– Ema, mergem? Se auzi o voce din spate.
– Da draga, hai sa coboram. Ce avem de luat?
– Paine, vin pentru maine, faina de grau si….mai vedem.
– Luam si somnifere?
– Iar?
– Bine, nu luam.
– Pai, te rog.
Isi desfasurau discutia in timp ce se apropiau de magazine. La cinci-sase metri de ei din directia opusa veneau doua femei. Erau ciudate la vedere. Imbracate fiecare intr-un pardisiu galben, cu ochelari negri de soare, enorm de mari pe ochi, rujul rosu spoit pe chipul lor pal, bolnavicios, toate astea completau un tablou grotesc. Cele doua se apropie de ei tot mai mult.
– Luati, ii spuse una din femei, in timp ce-i inmana, o felicitare(mazgalita).
– Nu, multumesc, murmura Cristina, speriata.
– El le-a ignorat cu totul. Avea atata incredere in el ca nimic neobisnuit nu-l speria.
– Cristina, hai, o striga, vazand ca uitase sa plece.
– Au plecat mai departe lasand in urma imaginea de Halloween a celor doua.
– Dumnezeule mare, ma sperie sa le vad. Stii ca-s posedate?
– Sunt doar schizofrenice.
– Ma-ndoiesc, am vazut-o pe una din ele fara ochelari odata.
– Si? Ti-a facut cu ochiul? Spuse ranjing ironic
– Taci, lasa-ma sa termin.
– Termina.
Il privi lung apoi continua.
– Isi schimba mimica fetei la secunda. Aia nu-I schizofrenie, e posedare.
– Ai luat tot ce era de luat?
– Da.
– Bine, hai sa mergem.

Vineri.

– Hei, ai ajuns. Hai, ca ti-am tinut eu un loc langa mine.
– Mersi.
– Sper sa fie bine.
– De ce n-ar fi?
– Uita-te-n spate.
Se intoarse si le vazu pe cele doua femei de zilele trecute.
– Ce-I?
– Cum ce-I? Posedatele alea-s  aici. Imi dau o stare de neliniste tot timpul.
– Si tu incepi? Si Cristina era la fel zilele trecute cand ne-au abordat.
– Ce v-au zis?
– Prostii, is doar niste schizofrenice.
– Schizofrenice? Ema, ma mir ca tocmai tu gandesti asa!
– De ce? Asa special sunt? ( rase)
– Sa te informez: Emanuel inseamna ‘’unsul lui Dumnezeu’’, in ebraica.
Zambetul ii pieri. Era un tip destept, puteai sa intelegi asta din privirea lui. Avea totul, dar nu reusea sa patrunda acest mister al vietii. Cum sa crezi in ceva impalpabil? Ca o forta suprema, care e mai mult decat o forta, te poate ajuta sa-ti rezolvi problemele?
– Pe asta n-o mai stiai, completa amicul sau, vazand ca tace.
Concertul abia incepuse, n-a apucat sa mai spuna ceva. Baietii din trupa aveau ceva probleme cu chitarile. In timp ce ei se straduiau sa repare, in sala era agitatie si chiar daca multi nu bagau de seama, se petrecea ceva ciudat.
– ,,Chitara – se auzi deodata si toate privirile s-au indreptat spre scena’’ – Chitara e un demon ce trebuie stapanit cu putere’’. Toata lumea radea, inclusiv Ema, mai putin amicul sau. Acesta privi in spate.
– Ema, uite !!
– Ce?
Intr-adevar, individa isi schimba fizionomia ciclic, intr-un mod bolnavicios, sinistru. Expresiile sale puteau marca usor persoane mai tinere.
– Acum intelegi? Intreba amicul sau.
– Poate, zise, apoi se ridica si pleca.
A iesit in viteza din incapere. Amicul sau l-a urmat, dar nu suficient de aproape cat sa-l poata ajuta cu ceva. S-a impiedicat, s-a dezechilibrat, a cazu si-a dat cu capul de bordura.
Sange. Chiar mult, si-o stare de semiconstienta. Toate astea sub ochii amicului sau si a altor trecatori. Agitatie – salvare – plansete –  scartaituri de targa – liniste multa– intuneric– coma.
Doua zile mai tarziu, zorii s-au prabusit peste ochii lui inca inchisi.
Intr-un final s-a trezit, spre bucuria Cristinei, insa reactia sa a fost:
– Cristina, cheama-l.
L-a chemat. Amicul sau a venit indata.
– Spune-mi Ema, cum te simti?
El I-a spus doar atat:
– Povesteste-mi.
– Despre?
– Dumnezeu.
S-a asezat, a tras  aer adanc in piept si a inceput sa povesteasca.
– Ceea ce multi nu inteleg despre El e faptul ca nu are menirea sa ne slujeasca pe noi, sa fie robul dorintelor noastre pagane. Ci noi trebuie sa-I slujim Lui prin faptele si gandurile noastre. Din cauza asta multi, cum au un necaz, iar Dumnezeu nu le indeplineste rugile, ii intorc spatele, spun ca nu exista. Dar Dumnezeu ne da necazuri ca sa ne apropie de el, ca sa ne invete, nu ca sa ne raneasca sau ca sa ne departeze. Un alt aspect pe care oamenii nu vor sa-l inteleaga este ca daca Dumnezeu n-ar exista, societatea nu s-ar stradui sa-l nege. S-a mai auzit vorba, ca traim intr-o lume nebuna. Dar chiar asa? Sa nege ceva ce nu exista? Daca o persoana care exista nu m-ar deranja cu ceva, n-as ignora-o sau n-as incerca s-o exclud din mediul meu. Asa e si cu Dumnezeu, daca n-ar deranja pe cineva sau ceva din societatea noastra, nu s-ar stradui sa-l excluda, altfel ar fi pur si simplu o nebunie.
Emanuel il privi cu ochii curati, mai curati ca niciodata. Cand prietenul sau s-a oprit, I-a spus cu seninatate si c-un zambet pe chip. Cred, amin. Si-a inchis ochii.