Despre nimic sau despre nimicul din noi ?!

Incep prin a transmite un La Multi Ani calduros tarii noastre si noua tuturor. Dar continui prin a-mi aminti de o conversatie cu o prietena, careia ii ceream o sugestie in legatura cu despre ce as putea sa mai scriu, iar ea mi-a raspuns usor ironic, scrie despre nimic. Chiar asa departe de adevar nu era…

Se intampla sa avem tot ce ne dorim, si totusi ne canalizam pe ceva sau cineva in asa masura incat ne insuflam ideea ca nu avem nimic daca nu ne apropiem de ,,ideal”.

Multi dintre noi avem sufletul bolnav. Evenimentele care-au trecut prin viata noastra au trecut de fapt prin noi mai mult decat pe langa noi, lasand in urma lor un gol. Astfel, ne modelam realitatea dupa vise, iluzii, imagini ireale asupra obiectelor sau oamenilor pe care-i intalnim, incercand sa umplem nimicul ramas in noi, sperand ca toate astea ne vor indulci realitatea, ca o vor face mai suportabila. Cautam cu disperare afectiune.

Cautam o afectiune nociva. Pentru ca a lipsit atunci cand trebuia sa fie prezenta, iar acum cand ne intalnim, suntem ca doua cofere cu apa care se golesc si se reumplu unul pe celalalt la infinit. Si toate astea pentru ca acolo unde a fost nimic, cel ce reumple cu afectiune pleaca la un moment dat, iar atunci goleste…din nou. Si tot asa.

Confundam in fiecare zi dependenta afectiva cu dragostea si speram sa ne vindece altii, mai mult si mai bine decat am putea sa ne vindecam noi. Devenim ermetici, insetati de iubire si subjugati de nevoi, dar in acelasi timp ne e prea teama sa mai lasam pe cineva sa se aproprie. Ne e teama de oameni si ne e teama de noi insine. Dar chiar si asa golul din noi il putem umple cu adevarat doar noi insine cu ajutorul lui Dumnezeu, oricat de mult ar vrea ego-ul nostru sa nege.