Paradoxul fericirii | Raluthewriter

Imi aduc aminte de vorbele unui om de cultura, pe care nu mai stiu cum il cheama, dar spunea ceva foarte interesant. Spunea ca fericirea e doar un ,,premiu” menit sa ne tina in cursa asta a vietii, dar pe care n-o sa-l atingem vreodata. Practic fericirea e acel ceva dupa care alergam in continuu, ne face sa intaintam, sa trecem de probleme si greutati ca sa-l atingem, dar nu va fi niciodata acolo cand ajungem la linia de sosire.

E inutil sa dau o definitie generala fericirii pentru ca are o semnificatie diferita pentru fiecare dintre noi, pentru mine insa, pot sa spun ca fericirea nu e un punct de sosire, pentru mine fericirea e cladita din momente care atunci cand intorc putin pagina sa privesc in trecut, ma fac sa imi amintesc cu drag de lucrurile care m-au construit pana la modul in care sunt azi.

Paradoxul fericirii. Nu m-am oprit intamplator la acest titlu. Vorbim despre paradox pentru ca eu cred ca exista doua tipuri de fericire: interioara si exterioara.

Fericirea interioara

E tipul de fericire care se raporteaza la cine simti tu ca esti. Esti fericit in interiorul tau atunci cand la o scurta analiza personala iti dai seama ca ai obtinut pe parcurs anumite lucruri din cele pe care ti le-ai propus. Atunci cand ai ajuns unde ti-ai dorit sa ajungi pe plan personal sau profesional. Esti fericit atunci cand iti dai seama de toate lucrurile bune din viata ta si intelegi ca trebuie sa fii recunoscator pentru ele, dar esti si mai fericit atunci cand intelegi ca tot raul care iti iasa in cale te va conduce candva la un bine.

Fericirea exterioara

E momentul in care ne punem fericirea in oameni si in starile si bucuriile pe care ei ni le ofera. Si asta e un tip de fericire, dar e mai putin recomandat, pentru ca din punct de vedere social, noi trebuie sa ne construim fericirea interioara inaintea celei exterioare. Din pacate de multe ori facem invers.

Paradoxul, in ceea ce priveste fericirea, apare atunci cand intelegi ca ai facut cam tot ce tinea de tine ca sa te  construisti pe tine insuti, ca sa ajungi la ceea ce-ti doresti din punct de vedere profesional, ca sa-ti permiti sa fii cine simti ca esti din punct de vedere personal in contrapozitie cu bucuriile pe care le asimilezi din exterior, din contexte, din fapte si vorbe – motive de veselie trecatoare care apar firesc in viata fiecaruia dintre noi.

Si-apoi vine un moment in care realizezi ca desi ai o viata si lucruri de facut si un drum pe care il construiesti cate putin in fiecare zi, exista acele clipe/momente in care toata lumea pare ca ar avea ceva de facut mai putin tu. Ti-ai terminat proiectul pe saptamana viitoare, ai facut curatenie, ai fost sa platesti facturile, ai gatit, te-ai si relaxat cu putina muzica, te-ai ocupat putin si de hobby-urile alea  cu care speri sa ajungi departe candva si-apoi parca te-ai mai si distra, la urma urmei tu esti mereu acolo pentru ceilalti. Dar, chiar intr-un astfel de moment toata lumea e ocupata. Si problema apare atunci cand intelegi ca momentele astea se repeta odata la ceva timp. La inceput o sa zici ca-s firesti, dar mai apoi o sa incepi sa te plictisesti de ele.

Daca ar fi sa trag o concluzie as putea sa zic ca adevarata fericire vine din imbinarea echilibrata a celor doua tipuri, cea interioara si cea exterioara. Dar intorcandu-ma la ceea ce se intampla la nivel social, in final o majoritate covarsitoare dintre noi viseaza la acea persoana cu care sa imparta bucuriile vietii. Dar parca nu trebuia sa ne punem fericirea in oameni, nu ? Si-atunci cum vine asta?

Sa luam lucrurile pe scurt:

pasul 1 – te construiesti pe tine insuti personal si profesional

pasul 2 – te bucuri de ce-ti ofera viata in mod firesc, la nivel exterior

Si-apoi tragi linie. Si te lovesti de melodia aia care spune ,,It seems i have everything, but it doesen’t mean anything if i don’t have you”/ Pare ca am totul, dar nu inseamna nimic daca nu te am pe tine. Deci care-i adevarul pana la urma ? Ca tot societatea ne invata ca lucrurile nu inseamna fericire si tot ea ne spune mai timid sa nu ne punem fericirea in oameni.

Am putea sa luam in considerare ca atunci cand nu faci mai intai pasul 1, ai tendinta sa ceri mai mult decat ai putea sa oferi, pentru ca n-ai avea ce sa oferi pe plan spiritual si atunci ar fi o fericire nociva si egoista in care celalalt n-ar conta.

Pe de alta parte daca ai trecut prin toate etapele posibile de la pasul 1 si ai invatat sa faci si pasul 2 iti dai seama ca pana la urma fericirea e si in oameni, dar nu doar in ei, cum ti s-ar putea parea daca ai omis pasul 1. Si in mod paradoxal intelegi ca tot ce ai facut la pasul 1  a fost ca sa fii in stare sa imparti pasul 2 cu altii in afara de tine insuti si mai apoi ca sa inveti sa te imparti pe tine cu o alta persoana, in loc sa te daruiesti cu totul de fiecare data si oricui.

Pentru ca de fapt si de drept, asta e cea mai importanta idee a fericirii – sa faci atat de multe pentru sinele tau, incat in momentul in care trebuie sa te imparti, sa stii sa faci diferenta intre cine s-ar arunca in gol si cine se ofera in portii echilibrate. Si ar mai fi ceva: se zice ca cu cat faci mai putine pentru tine cu atat faci mai mult pentru ceilalti, dar eu zic ca asa risti sa faci mult si fara sens. Eu cred ca in contextul fericirii asta e un lucru fals, pentru ca cu cat faci mai multe pentru tine cu atat intelegi ca poti sa faci mai mult si pentru cei care au nevoie de tine. In felul asta, in clipa in care viata te va pune in situatia de a alege cu cine vrei sa te imparti, vei stii sa citesti intr-un om cate a facut pentru sine si vei intelege ca daca ar fi nevoie, ar face cel putin la fel de multe si pentru tine.